Prima licitatie la care am participat s-a consumat in Sala Operetei, cea care a ars partial. Am intrat ca la un spectacol care deja incepuse. Sala nu era nici plina, nici goala. Fiecare se aseza unde dorea. In timp, am aflat ca oamenii cu influenta, cu bani si cu multe tranzactii la activ ocupa a doua parte a salii, de unde pot vedea tot ce misca.
Atmosfera era lipsita de rigiditate. Desi se vorbea in soapta, chiar si la telefon, oamenii se salutau si isi transmiteau mesaje fara nici o opreliste. Pe scena, expertii anuntau pozitie dupa pozitie, iar crainicul ordona preturile, ofertele, adjudecarile. Spectacolul direct era pe scena. Cel indirect, mult mai interesant, in sala. Era vremea cand functiona doar Casa Alis, iar piata de arta oficiala abia se contura. Totusi, lumea se impartise deja in trei tabere de interese: vechii colectionari, din familii cu traditie, care erau nevoiti sa vanda pentru a se intretine; noii colectionari, care, de multe ori, asimileaza pasiunea pentru arta fie cu investitiile, fie cu emanciparea in grupul de prieteni; si mereu interesatii intermediari, negustori oficiali sau doar samsari, care speculeaza slabiciunile oricarui cumparator, dar mai ales ale vanzatorilor.
Acum, avem trei mari case de licitatii de arta, Alis, Monavissa si Pogany, investitorii in obiecte artistice sunt din ce in ce mai multi, preturile cresc si asistam la un schimb permanent, la o migratie continua a obiectelor cu pricina spre noii colectionari - investitorii, oamenii care, de cele mai multe ori cand cumpara un tablou, stiu deja ca, peste cativa ani, il vor revinde pentru o suma mult mai mare.
Intr-un clasament al vanzarilor dupa sumele adunate de artisti, Jean Cheller, cea mai spectaculoasa redescoperire a pietei de arta, s-a pozitionat in 2004 pe locul 7, cu aproape 40.000 de euro platiti pentru sapte dintre lucrarile sale. In 2005, Cheller a fost pe locul 5, cu peste 45.000 de euro incasati pe 10 lucrari, iar anul trecut, desi pictorul a coborat un loc in top, pentru lucrarile lui, in numar de 12, s-au platit peste 50.000 de euro. Varful de cota: Ulcele cu flori, adjudecat cu aproximativ 15.500 de euro la Casa Alis, in 24 aprilie 2004. Acum insa, Cheller nu mai este in topul caselor de licitatii.
In cautarea artistului de un milion de euro
Fiecare noua casa de licitatie a venit cu ceva inedit. Alexandru Ghildus, atunci cand a lansat Monavissa, a transmis indirect ca va miza pe preturi de pornire mai mari pentru a scoate din joc, pe cat posibil, intermediarii. Apoi, a propus o sectiune dedicata exclusiv bibliofiliei, lucru preluat dupa cateva luni si de Alis. Astfel, au ajuns "la vedere" tranzactiile cu publicatii ale avangardei, cartile extrem de rare si revistele vremii, la fel de rare. S-a ajuns astfel ca primele trei numere ale reviste UNU, publicata in primavara lui 1928 de Sasa Pana, sa fie cele mai scumpe gazete din Romania. Au fost licitate pana la 7.800 lei, o suma de aproape 20 de ori peste pretul de pornire.
E drept ca doar dupa mai multi ani de functionare, Monavissa a avut la vanzare primul tablou de Nicolae Grigorescu, pentru ca a fost nevoie sa castige in primul rand notorietate. Acum, in topul casei de licitatii exista lucrari de Nicolae Grigorescu, Tonitza, Aman, Luchian, Pallady, Baba si... o raritate: singurul Aivazovski ofertat in Romania. Afacerea de la Monavissa pare sa se fi stabilizat: recent, Ghildus a adus la licitatii si artisti contemporani, care se vand la preturi importante. Astfel s-a ajuns la o crestere de cota pentru Mircea Roman, sculptorul teribil care a castigat marele premiu al Trienalei de la Osaka, care a lucrat in Londra multi ani, dar care in final a preferat tot Bucurestiul pentru principalul atelier. In aceasta vara, un bronz al lui Mircea Roman, Personaj cu bratele intinse, a fost cea mai importanta tranzactie a unei licitatii, peste 6.500 lei.
Casa Pogany este manageriata de criticul Pavel Susara, unul dintre patronii Galeriei Luchian si promotor al tranzactiilor scumpe. Susara mizeaza pe o crestere mai rapida a cotelor artistilor romani si militeaza pentru emanciparea artei romanesti pe piata europeana: "Cand un artist se va vinde si la noi cu un milion de euro, vom intra in randul pietelor valide." Susara a preluat Pogany dupa ce ani de-a randul a precizat ca nu avem o reala piata de arta, ci doar spatii in care se face comert cu arta. Influenta criticului pe piata s-a vazut insa: a adus pe simeze tablouri despre existenta carora nu se stia: un Brauner - Portretul lui Minulescu, mai multe lucrari ale lui Tuculescu pe care le-a ofertat incepand cu 100.000 euro, printre care si o panza de mari dimensiuni Drama folclorica, estimata la 600.000 euro. Lucrarile nu s-au vandut, dar toata lumea a venit sa vada respectivele capodopere. In fata lor, evident, nu mai parea socanta cumpararea unei panze a lui Nicolae Grigorescu cu peste 60.000 euro...
E drept ca aparitia lui Pavel Susara in zona licitatiilor de arta a ridicat cota de credibilitate a intregii piete. Este de luat in seama, cand vine din partea lui, o estimare a valorii lui Tuculescu: "Aici sunt mai multi bani decat pe alte piete, dar banii care circula sunt departe de a acoperi valoarea reala. Un Tuculescu se vinde, in cel mai bun caz, cu cateva zeci de mii de euro, in vreme ce Raoul Dufy, cu care romanul e comparabil, se cumpara cu un milion si ceva."
Aici sunt banii dumneavoastra
Presa a incercat de mai multe ori sa construiasca o imagine a pietei de arta, o piata unde, intr-o saptamana obisnuita, se ruleaza cu usurinta 100.000 de euro. De cele mai multe ori, opinia publica a fost insa impresionata de tranzactiile fabuloase si de topuri.
A fost un eveniment vanzarea in 2003 a Fetei culcate in iarba a lui Grigorescu cu aproape 60.000 de euro, dupa ce tabloul fusese inscris in licitatie cu o suma mult mai mica, retras apoi in mod ciudat si revandut la suma amintita. Aproape patru ani a fost cel mai scump tablou vandut la o licitatie. A venit spre finele anului trecut o serie de portrete Tonitza la Monavissa care a animat puternic piata. Cel mai scump dintre ele a fost adjudecat luna trecuta cu peste 45.000 euro. In paralel, Pavel Susara a expus seria tablourilor foarte scumpe si a dat imaginea de perspectiva a cresterilor investitiilor in arta. Iar efectul s-a vazut, pentru ca Alis a vandut un ulei al lui Pallady, Nud cu esarfa galbena, cu aproximativ 80.000 de euro (taxe incluse).
Prima parte a anilor 2000 au adus emanciparea de piata a lui Jean Cheller (care a ajuns sa se vanda mai scump decat Iser, de exemplu), Rudolf Schweitzer-Cumpana sau Corneliu Baba. In ultimii ani, au fost tranzactii spectaculoase cu sculpturile lui Ion Irimescu (desi majoritatea au fost asociate unor copii neautorizate in unele cercuri) - Fata cu pasare, bronz patinat, peste 17.000 euro - si Ioan (Jean) Parvan (care avea deja o anume notorietate pe piata libera).
Aparitia unui album Mutzner a redeschis polemica legata de falsurile masive pe seama operei sale. A fost publicata insa doar o singura reproducere clara a unui fals, recunoscut de altfel de toata lumea. Grav este ca tabloul a fost cumparat in anii ?90 la o licitatie. In astfel de conflicte apar comercianti care se considera si experti, dar si experti care incearca sa castige o credibilitate mai mare decat colegii de breasla. Nu-i usor.
Un singur nume nu a fost contestat dupa 1990: regretatul Remus Niculescu, in expertizarea tablourilor lui Grigorescu. In rest, totul este pus sub un mai mare sau mai mic semn de intrebare, dupa interese. Dubiile sunt de cele mai multe ori simple rautati, invidii de breasla. Si sunt minimalizate de credibilitatea pe care si-au castigat-o casele de licitatii. Dar problema expertilor ramane. Specializarea lor nu poate fi decat limitata, iar cataloagele de preturi, dar mai ales cele dedicate operei complete a unui autor lipsesc. Iar pe piata nu se reaminteste de prea multe ori ca pretul nu reflecta decat o cota comerciala si prea putin cota artistica, mai ales pe o piata in formare.
Concurenta din umbra
Despre un colectionar de familie se spune ca ar fi asigurat expertiza unei galerii, frecventata de persoane cu mare infuenta in politica si in business, in niste conditii extreme: daca cineva va contesta in mod credibil "istoria" uneia dintre lucrarile expertizate de el, va returna galeristilor toti banii pe care i-a incasat in anii din urma. Legenda sau nu, povestea are o morala foarte puternica: expertiza curajoasa nu se face pe baza diplomelor si certificatelor, ci pe baza experientei. Colectionarul in cauza cunoaste lumea amatorilor de arta de mic, a vazut foarte multe colectii, a fost martor al unor tranzactii memorabile. Nu isi permite sa dea un verdict gresit, pentru ca isi distruge reputatia.
Poate ca acest "targ" nu a existat de fapt niciodata. Iar povestea nu face decat sa minimalizeze un pic pretentiile de expertiza ale comerciantilor cu mare influenta. Pana la urma este un joc al iluziilor: si unele dintre tablourile lui Rembrandt si-au pierdut paternitatea celebra, atunci cand au fost analizate cu raze X. Astfel de analize nu se fac in Romania si nici nu sunt propuse pentru lucrari atat de "ieftine"...
In salile de licitatii, grupurile de interese sunt vizibile, in jurul doamnei L..., aliata cu R..., sau in jurul domnului M..., coleg cu P..., D... vine de la Brasov, P... de la Braila, poate... S este furnizorul politicianului N... Exista galeristi care nu participa la nici o licitatie si negustori care nu lipsesc dela niciuna. Exista licitatii triste, neanimate de nici o tranzactie spectaculoasa, la care sunt prezenti doar negustorii obisnuiti si spectatorii de ocazie. Eventualele tranzactii mai importante se fac la telefon...
Politica si delicatese artistice
Piata de arta a devenit de cateva ori partener indirect in analizele politice. In mod obisnuit, acest lucru se intampla la fiecare inceput de legislatura parlamentara, atunci cand apar declaratiile de avere. Se vorbeste si se scrie cu mai multa sau mai putina competenta despre tablourile, icoanele, bijuteriile, argintaria, zona bibliofila din casele politicienilor cu stare. Se dau preturi, se avanseaza ipoteze despre valoarea si oportunitatea achizitiilor. Este momentul chibitilor sa iasa in evidenta cu analize clandestine, orale doar, despre nu stiu ce falsuri cu care a fost alimentat Icsulescu... Este unul dintre cele mai vocale momente ale pietei de arta. Dar indiscretiile se scurg repede, apar prin ziare si sunt uitate. Exista insa si politicieni care constant sunt implicati pe piata de arta, ca orice colectionar de altfel. Despre Adrian Nastase se stie mai mult decat despre oricare altul. Nu insistam. Amintim doar ca una dintre primele mentiuni publice ale colectionarului Nastase apare pe un album Victor Brauner semnat de Amelia Pavel, un album alb-negru aparut cu sprijinul presedintelui de atunci al Camerei Deputatilor. Numele unui alt parlamentar, Cristian Radulescu, este legat mai mult sau mai putin direct de aparitia unui alt album, primul dedicat pictorului Jean Cheller, a carui cota a crescut fabulos in urma cu trei ani. Mai multe nu prea sunt scrise, dar exista numeroase personalitati care viziteaza licitatiile, fie doar si numai la expozitii, sau care dau o tura prin targurile de antichitati din oras.
Pe de alta parte, la licitatii se pot face cumparaturi si la telefon sau prin intermediar. In sala, comerciantii care stiu tot anunta, in soapta, aparitia reprezentantului Cotrocenilor, sau al vreunui colectionar cu notorietate. Si prin telefon, si prin intermediar, discretia este aproape perfecta. Iar reprezentantii caselor de licitatii nu au decat de castigat din pastrarea anonimatului. In primul rand pentru ca respecta propriul regulament (caci despre o lege nu poate fi inca vorba) si apoi pentru ca asigura confort unor clienti importanti.
Anonimatul cartonasului galben
Exista mai multe feluri de a privi efectiv o sedinta de licitatie. Din primul rand, din ultimul rand, sau din afara spatiului confortabil al scaunelor. In toate situatiile, cartonasul galben numerotat este "personajul" care iese in fata. Tranzactiile trebuie sa ramana nepersonalizate, anonime apriori.
Doar cumparatorul poate decide daca vrea sa isi anunte achizitia. In rest, el ramane reprezentat de un numar scris pe un carton galben. Iar numerele sunt marcate doar pe o parte a cartonului, pentru ca trebuie vazute, cu prioritate, de crainicul salii. In rest, discretia nu este anulata decat de susotelile din spatele salii. Si sunt multi cei care comenteaza. Nu din primele randuri, fiindca acolo se asaza cumparatorii hotarati, oameni bogati care apar episodic numai pentru ca isi doresc o anume piesa (de cele mai multe ori un tablou). Asteapta momentul strigarii, mai arunca o ultima privire lucrarii si ridica mana. O data... de cinci ori...
Nu-i asa usor. Pretul creste de fiecare data atunci cand crainicul rosteste un numar de pe carton. Sunt cateva secunde in care un colectionar decide soarta a mii de euro.
Inca o privire spre tablou, din nou cartonasul se ridica. Si alte cateva secunde, sau doar fractiuni de secunda in care speri sa nu mai apara o alta oferta. La lucrarile importante, de multe mii de euro, de multe zeci de mii de euro, emotiile sunt mari. Uneori licitatia se opreste dupa prima oferta. Mare noroc! Alteori pretul de pornire se dubleaza, se tripleaza...
Mai stau in fata spectatorii. Fara alt interes decat acela de a vedea preturile si lucrarile de aproape. In partea a doua a salii se asaza deja comerciantii, negustorii, intermediarii, cei care monitorizeaza in interes direct si personal achizitiile.
Aici se comenteaza fiecare piesa, fiecare cumparator... Este bursa zvonurilor, cu sonorul dat la minimum. Este zona de unde pleaca, de multe ori, ofertele anticipate spectaculoase: "numarul xx ofera anticpat zzz lei". Toate privirile se intersecteaza in aceasta zona, in incercarea de a prinde un semn, un mesaj plin de subintelesuri. Cine nu participa la aceste tatonari reciproce sta cu pixul in mana si noteaza: preturi, numerele de pe cartonase, istoria in cifre a fiecarei vanzari. La nevoie, toate aceste cifre intra intr-o ecuatie personala pe baza careia, ca la loto, unii incearca pregatirea unor viitoare tranzactii.
In picioare se asaza ultimii veniti si cei mai discreti dintre intermediari. Nu comenteaza, ridica discret cartonasul daca liciteaza si, daca se poate, nu vor sa intre in concurenta afisata cu nimeni.
Cote de piata
Ani de-a randul, au fost considerate cote oficiale doar preturile inregistrate la Alis. Acum, exista mai multe topuri si monitorizari ale pietei de arta. Fiecare ofera date importante despre dinamica acesteia, pe baza vanzarilor de la licitatii, exclusiv. Niciuna dintre monitorizari nu aduce insa informatii despre lucrarile retrase din licitatii, despre piesele refuzate sau despre cele returnate in baza unor expertize paralele. Cele mai importante tranzactii sunt la sectiunea pictura.
Sculptura urmeaza, dar la preturi semnificativ mai mici. Exista licitatii la care nu se vinde nici o sculptura, fie bronz, marmura, gips sau lut ars, indiferent de celebritatea autorilor sau de pret. Refuzul pleaca in primul rand de la nedeclararea sau necunoasterea provenientei pieselor. Multe dintre obiectele din bronz sunt suplimentari de tiraj sau tiraje postume, in cel mai fericit caz. Deci nu sunt in nici un fel autentificate, finisate de artist. Sunt exemplare turnate in ateliere mai mult sau mai putin profesioniste, fara certificate de calitate. Acestea pot fi considerate tiraje suplimentare, antume sau postume, daca sunt turnate dupa ipsosurile originale, modelate de artist. Dar, exista copii turnate in matrite, sticluri, realizate prin modelarea in cauciuc siliconic a unor bronzuri.
Noile piese nu mai pastreaza dimensiunile originale, sunt mai mici, si sunt cizelate si finisate doar prin imitatie, nu si prin aportul creativ al artistului. Lista autorilor imitati astfel este importanta si doar de putine ori se face diferenta explicita intre originale si copii. Multa lume scuza aceasta practica de copiere clandestina, pentru ca este si ea o metoda de popularizare a unor lucrari importante. Pe de alta parte, aceasta practica este singura metoda de a mari notorietatea lucrarilor unor artisti care si-au distrus modelele din ipsos, cum este cazul lui Gheorghe Anghel. Cert este ca acest fenomen, discutabil si nemarturisit oficial, inchide usile sculpturii romanesti pe pietele internationale.
Piata interna inregistreaza si ea refuzuri, fara urmari importante insa. In luna septembrie nu s-au vandut o marmura a lui Ion Irimescu - Eutherpe si un bronz al maestrului - Printesa. Tot asa, un bronz atribuit lui Ion Parvan - Clovn. Cei doi artisti sunt printre cei mai bine vanduti, dar si printre cei mai copiati.
Cotele unor artisti importanti
Theodor Pallady
n Nud cu esarfa gelbena, ulei pe carton, 75.757 euro, 18 martie 2007, Alis
n Nud cu marama alba, ulei/panza/carton, 25.000 euro, 11 martie 2007, Monavissa
n Femeie in fotoliu, ulei/panza/carton, 22.794 euro, 11 iunie 2006, Alis
Nicolae Grigorescu
n Fata culcata in iarba, ulei pe panza, 59.900 euro plus taxe, 9 noiembrie 2003, Alis
n Flori de nalba, ulei pe lemn, 58.750 euro plus taxe, 13 mai 2007, Monavissa
Nicolae Tonitza
n Nud vazut din spate, ulei pe carton, 51.980 euro plus taxe, 19 sept 2004, Alis
n Fetita cu fular, ulei pe panza, 150.000 lei plus taxe, 23 sept 2007, Monavissa
Theodor Aman
n Portretul unei doamne, ulei/panza/carton, 36.875 euro, 13 mai 2007, Monavissa
n In fata sevaletului, ulei/lemn, 90.000 lei, Monavissa, 23 sept., 2007
Stefan Luchian
n Flori in ulcica de pamant, pastel, 31.000 euro, 29 aprilie 2007, Monavissa
n Galbenele, ulei pe panza, 28.147 euro, 19 mai 1996, Alis
Corneliu Baba
n Arlechin in rosu, ulei/panza/carton, 21.000 euro, 29 aprilie2007, Monavissa
Ion Tuculescu
n Ochi negri, ulei/hartie, 14.411 euro, 1 octombrie 2006
Gheorghe Petrascu
n Trandafiri, ulei/panza, 42.274 euro, 26 martie 2006, Alis
n Flori, ulei pe panza, 39.705 euro, 29 octombrie 2006, Alis
Mircea Roman
n Personaj cu bratele intinse, bronz, 6.515 euro, 9 septembrie 2007, Monavissa
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
